Cadouri de Craciun 1 – copiii minunati


Cu aproximativ 4 ani in urma, eu si cateva colege de liceu am intreprins o actiune de voluntariat la un centru pentru copiii cu dizabilitati mintale. Am petrecut acolo cateva ore printre copiii de care ni s-a spus inca de la sosire sa „ne ferim”. La o prima impresie vis-a-vis de acel loc am fost usor speriata. Auzeam tipete de peste tot. Auzisem multe povesti in legatura cu situatia copiilor din astfel de centre, cum ca ar avea parte de un comportament brutal din partea celor angajati sa-i protejeze de ei insisi si unii de altii, cum ca ei insisi ar fi pericole unii pentru ceilalti etc.

Ni s-a spus ca acolo nu se alfa doar copii cu probleme ce nu au o familie, ci si copii lasati acolo de familiile lor(majoritatea erau luati acasa in preajma sarbatorilor, in timp ce altii erau pur si simplu uitati acolo) datorita dificultatii de a-i stapani. Multe familii se dezic de responsabilitatea de a ingriji fiintele pe care le aduc pe lume datorita dizabilitatilor cu care acestea se nasc si isi lasa copiii in grija unor straini in a caror carte de munca este specificat faptul ca trebuie sa AIBA GRIJA de acele fiinte nevinovate.

Dupa cum spuneam mai sus, la inceput am fost ingrozita…tipete la parter, tipete la etaj, tipete pe scari, copii cu hainele ponosite alergand unii dupa altii printre noi, toti cei veniti in scop caritabil, lovindu-ne in exaltarea lor.

Ni s-a propus de catre directoarea centrului, o femei atasat de copii si sensibila fata de nevoile acestora, sa petrecem ceva timp cu copiii, sa ne acomodam cu ei, sa ii cunoastem pentru a putea intelege si implicit trece de bariera ce separa „oameniii din afara” de copiii „din interior”. Pentru mine, care nu mai fusesem intr-un astfel de centru a fost o provocare. Copiii erau extrem de energici si abia le puteam face fata.
Desi eram impresionati si nu stiam cum sa ne purtam cu ei, micutii ne-au placut.

M-au surprins multe lucruri la acei copii minunati. I-am observat si am observat in special nevoia lor de dragoste si afectiune, nevoie atat de mare incat unul dintre ei nu voia sa se mai dea jos din bratele uneia dintre colegele mele, atat de mare incat ne puneau intr-una intrebari si asteptau raspunsuri cu ochii sclipind de curiozitate, atintiti asupra noastra.

Teama initiala a fost invinsa si am reusit sa ii indragim pe copii observandu-le nevoile. Am inteles atunci ca nu lucrurile pe care le primeau de la toti oamenii de acolo erau ceea ce aveau nevoie, ci dragoste.

Ma gasiti si pe: https://openbeta.komunomo.com/communities/povesti-si-personaje/dashboard

sursa:https://openbeta.komunomo.com/communities/povesti-si-personaje/dashboard

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s