Cadouri de Craciun 2 – copiii minunati


Cu aproximativ 4 ani in urma, eu si cateva colege de liceu am intreprins o actiune de voluntariat la un centru pentru copiii cu dizabilitati mintale. Am petrecut acolo cateva ore printre copiii de care ni s-a spus inca de la sosire sa „ne ferim”. La o prima impresie vis-a-vis de acel loc am fost usor speriata. Auzeam tipete de peste tot. Auzisem multe povesti in legatura cu situatia copiilor din astfel de centre, cum ca ar avea parte de un comportament brutal din partea celor angajati sa-i protejeze de ei insisi si unii de altii pentru ca devenisera un pericol unii pentru ceilalti etc.
Ni s-a spus ca acolo nu se alfa doar copii cu probleme ce nu au o familie, ci si copii lasati acolo de familii datorita dificultatii de a-i stapani. Multe familii se dezic de responsabilitatea de a ingriji fiintele pe care le aduc pe lume datorita dizabilitatilor cu care se nasc si isi lasa copiii in grija unor straini in a caror carte de munca este specificat faptul ca trebuie sa AIBA GRIJA de acele fiinte nevinovate.
Dupa cum spuneam mai sus, la inceput am fost ingrozita…tipete la parter, tipete la etaj, tipete pe scari, copiii cu hainele ponosite alergand unii dupa altii printre noi, toti cei veniti in scop caritabil, lovindu-ne in exaltarea lor.
Nu am stiut atunci sa le inteleg eneregia, agitatia continua. Aveau varste diferite, temperamente diferite si nenumarate neintelegeri. Acei copii erau foarte extrovertiti in introvertirea lor. Se exprimau agresiv…apoi am observat ca nu faceau decat sa raspunda cu aceeasi moneda personalului centrului.
Am inteles atunci ca toate povestile pe care le auzisem despre atitudinea celor ce ar trebui sa protejeze copiii erau adevarate. Mi-a parut o cruzime tot ce vedeam in jur si asta in primele 10 minute de cand am ajuns acolo. M-am grabit sa judec, caci dupa inca o jumatate de ora am inteles cat este de dificil sa lucrezi cu copiii cu probleme, si cand spun asta nu ii desconsider. Copiii aceia chiar aveau probleme…de afectiune si dragoste(dupa cum aveam sa aflu mai tarziu). M-am pus apoi in postura personalului de la centru si m-am gandit cat poate sa fie de greu sa te confrunti zilnic cu acele spirite dezorientate. Cata rabdare trebuie sa ai si cat de mult sa iti placa si sa vrei sa ajuti cu adevarat oameni cu care trebuie sa lupti pentru a le face bine. Este extrem de greu, iar marea majoritate a oamenilor care  lucrau atunci la centru se pare ca fusesera depasiti, in timp, de situatie…nervii lor fiind extrem de rigizi. Era un fel de lupta..ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s