Cadouri de Craciun 3


Cu aproximativ 4 ani in urma, eu si cateva colege de liceu am intreprins o actiune de voluntariat la un centru pentru copiii cu dizabilitati mintale. Am petrecut acolo cateva ore printre copiii de care ni s-a spus inca de la sosire sa „ne ferim”. La o prima impresie vis-a-vis de acel loc am fost usor speriata. Auzeam tipete de peste tot. Auzisem multe povesti in legatura cu situatia copiilor din astfel de centre, cum ca ar avea parte de un comportament brutal din partea celor angajati sa-i protejeze de ei insisi si unii de altii, cum ca ei insisi ar fi pericole unii pentru ceilalti etc.

Ni s-a spus ca acolo nu se alfa doar copii cu probleme ce nu au o familie, ci si copii lasati acolo de familiile lor(majoritatea erau luati acasa in preajma sarbatorilor, in timp ce altii erau pur si simplu uitati acolo) datorita dificultatii de a-i stapani. Multe familii se dezic de responsabilitatea de a ingriji fiintele pe care le aduc pe lume datorita dizabilitatilor cu care acestea se nasc si isi lasa copiii in grija unor straini in a caror carte de munca este specificat faptul ca trebuie sa AIBA GRIJA de acele fiinte nevinovate.

Dupa cum spuneam mai sus, la inceput am fost ingrozita…tipete la parter, tipete la etaj, tipete pe scari, copii cu hainele ponosite alergand unii dupa altii printre noi, toti cei veniti in scop caritabil, lovindu-ne in exaltarea lor. Nu am stiut atunci sa le inteleg energia, agitatia continua. Abia dupa ce directoarea centrului ne-a invitat sa stam ceva timp in compania copiilor, pentru a-i intelege mai bine si pentru a le face si lor bucuria de a fi in preajma altor copii din afara de cei pe care ii stiau deja.

Am remarcat si am fost remarcati de un baietel extrem de dornic de a cunoaste si de a comunica. A vorbit tot timpul cu noi…voia parca sa ne demonstreze ca „este demn” sa fie unul dintre noi(poate este dura exprimarea, dar atitudinea lui transmitea asta foarte puternic). In inocenta lor sufletele sufereau. Fufereau din cauza lipsurilor de orice natura.

Am facut „greseala” sa imi scot telefonul. In secunda urmatoare toti copiii voiau sa il atinga, sa se joace cu el, sa vorbeasca. Copilul de care vorbeam mai sus imi spunea ca isi doreste un telefon de Craciun. Ca vrea unui exact ca al mei si ma rugat sa i-l las putin. Nu am putut sa fac asta pentru ca toti ceilalti copii ar fi sarit(la propriu) pe el. M-a intrebat daca pot sa ii aduc unul la fel. …..Desi stiam ca nu o sa mai pot ajunge acolo…Am zis Da……

Au trecut patru ani ca sa imi amintesc povestea asta…si faptul ca in preajma Craciunului un copil a asteptat un cadou pe care nu avea sa il mai primeasca.

sursa: https://openbeta.komunomo.com/topics/view/49ideaut/content

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s