Bloody Wood (Part 1)


Partea 1

Ajunsesem deja de 20 de minute în gară. Un singur bec, într-un colţ, încerca să arunce spre cimentul peronului un fascicul slab, cât să atragă atenţia că acolo este o gară. Călătorii ce coborâseră odată cu mine dispăruseră repede în umbra nopţii de toamnă. Încă aşteptam.

După încă 30 de minute aud un zgomot de paşi undeva în stânga mea. Nu puteam să văd cine e.

„Hmmmm” aud o voce ce încerca să îşi facă simţită prezenţa.

Mă straduiec să tai întunericul cu vederea îngustându-mi ochii.

„Cine-i acolo?” am întrebat speriată.

„Ce caută o domnişoară aşa…dichisită…în locul ăsta uitat de lume?” a spus vocea încercând să fie cât mai mieroasă.

„Dar acesta nu este un loc uitat de lume. Este gara Rur.” am spus încrezătoare în informaţiile mele.

„Ha…eşti chiar aşa sigură? Uită-te pe tăbliţa de deasupra gării, fetiţo.” spuse vocea uşor batjocuritor.

Am vrut să fac câţiva paşi şi să citesc scrisul de pe tăbliţa, dar mi-a fost teamă să ies de sub fasciculul de luimina.

„Dar tu cine eşti?”.

„Eu…Ai auzit de călăreţul fără cap?”

„Da. Dar astea-s poveşti?” am spus încercând să par sigură pe mine.

„Eu sunt hoţul fără nume, mică Julieta” a răspuns el, accentuându-mi numele.

„De unde îmi ştii numele?” am întrebat trădând o curiozitate împletită cu teamă.

Nu mi-a mai răspuns. Am auzit din nou paşii, dar de data aceasta îndepărtându-se.

„Ne mai vedem, fetiţo. Să dormi bine”

Când nu am mai auzit nici un sunet am ieşit de sub lumina slabă a becului şi am citit ce scria pe tăbliţa de deaspura gării „Bloody Wood”.

Reclame

Nu mai am timp pentru tine, iubite


ti-am ascultat povestile o vreme,

m-ai fascinat cu entuziasmul tau..

copilaresc.

n-am vrut sa te intrerup cu un

„te iubesc”

cand imi vorbeai de viata si razboi

n-am vrut sa te stresez nici macar cu

„noi”

cand imi vorbeai

de tine.

totusi…as vrea sa stii  ca-mi place,

dimineata,

sa ma trezesc intr-un suspin pierdut

si-apoi

mirosul de cafea sa-mi dea fiori

caci stiu ca tre’ sa vii

din clipa-n clipa..

dupa ce ai golit tot ce era in sticla,

la barul de pe colt, cu baietii tai.

intelegi oare cat de greu imi e

sa sterg, in graba, orice urma

c-am fost fericita fara tine,

o noapte,

si cum dorec, la fel ca vinul tau

multe nopti sa mi se scurga,

caci, nu mai am timp pentru tine,

iubite!

 

 

 

Cu copilul cum ramane?


Am auzit de curand o poveste despre o fata de la tara care a ramas insarcinata cu un copil al carui tata nu se cunoaste si care a fost incurajata de cei din mediul in care traieste(pentru ca sarcina era deja avansata si nu se mai putea face avort, cand a fost descoperita rusinea) sa isi abandoneze copilul intr-un spital, undeva intr-un oras indepartat…sa nu stie nimeni.

Astfel de cazuri se intalnesc destul de des. Copii abandonati in spitale din diferite cauze. Copii ale caror aripi sunt taiate la nastere…copiii ce vor intr-a mai apoi intr-un sistem neglijent si monstruos(orfelinatele de la noi)…ca sa nu mai vorbesc despre integrarea sociala aproape inexistenta.

De remarcat in povestea aceasta este aditudinea celor din jur, care acuza moravurile mamei si vorbesc despre copil ca despre o buba. Pastrarea  copilului ar reprezenta in acest caz dovada moralitatii indoielnice a mamei „incoltite” de judecatile celor din jur.

Dar totusi, cum ramane cu copilul?

Nu pot vedea decat o mentalitate bolnava care biciuieste in loc sa indrepte…care da cu piatra in loc sa dea un sfat dine gandit si moral. De remarcat indiferenta si chiar ura cu care se vorbeste de acel copil improscat cu noroi inca din pantecul mamei lui. Soarta lui este fara mila decisa de plebea care se ingrijeste de rusinea situatiei si pentru care viata unei fiinte umane  nu conteaza: „sa-l lase in spital”…cui ii pasa(de un copil din flori).  O mentalitate bolnava care incurajeaza „crima”. Care incurajeaza „ascunderea dovezilor” in loc de asumarea responsabilitatii. Ochiul critic al societatii ar trebui sa fie modelat spre acordarea de suport astfel incar genul acela de situatii sa nu se mai intample.

Nepasarea asta este mare problema a oamenilor. Nepasare este egala cu crima din punctul meu de vedere si este construita pe rautate, lipsa educatiei, ignoranta si lipsa sensibilitatii. Nepasarea fara limite creaza probleme pe termen lung si are multe forme: de la „lasa, ma, ce-ti trebuie carte, hai la munca(lucru des intalnit in mediul rural)  pana la „ce telefon/ tableta vrei?”

Sper totusi ca povestea aceasta sa ramana doar o poveste…

In tren…


Oamenii nu ma mai uimesc, doar ma plictisesc, pentru ca peste tot dau de aceleasi tipare, deci nimic nou, dar totusi, unele mentalitati parca se adancesc tot mai mult  in orbirea lor. Ieri am asistat la o discutie care evidentia clar eroarea oamenilor, pierduti in fantezia vietii lor.

Eram in tren cu o colorata abia  intoarsa din Spania in concediu si o batranica pretentioasa care, judecand dupa gradul de stafidire, avea undeva in jur de 70-75. La un moment dat batranica obosita de atata drum lung incepe sa socializeze cu colorata(de ce colorata: pantaloni roz cu pietre sclipitoare, bluza mulata rosie, vesta albastra, unghii bleu cu picatele negru si parul incert cu suvite blond). Incepe sa ii puna intrebari colorate, dar nu pentru ca o interesau prea mult raspunsurile acesteia(lucru ce i se vedea in privirea situata mult in afara trenului in care ne aflam, desi nu se uita pe geam), ci intrebari pretext ca sa poata sa duca discutia spre scolile pe care le-au terminat copiii ei, slusba si evident prestanta sotului si originea ei oraseneasca, dar si conditia de fosta „doamna directoare”(adica in comunism sotia mediocra si guraliva a directorului unei institutii automat devenea doamna directoare nu sotia domnului director, cum ar fi fost normal, aere ce i se urcau la cap si se pare ca persista).

In concluzie, atunci cand tu nu ai realizat nimic in viata, nimic care sa te reprezinte, dar totusi firea ta in antiteza cu aparenta ingrijita te impinge sa te lauzi, asta dandu-ti inpresia ca nu ai trait degeaba, nu-ti mai ramane decat sa te lauzi cu niste valori(care pe langa faptul ca nu iti apartin) nu au nici o valoare(diplomele nu te fac destept!)

In rest totul bine!

 

Renastere


O noua abordare…SIMBOLURI

 

Aproapte te uitasem, pierduta printre amintiri prafuite, ratacita undeva, in intunericul din colturile mintii mult prea obosita sa mai spere. Colturi in care nu am mai pasit de multa vreme si unde stiu ca m-a asteapta creaturi nebune, insetate de sangele negru  al furiei, al deziluziilor, al tristetii, sange ce se scurge vulgar din aripile de mult rupte, ale copilului ce visa ca intr-o zi va atinge norii cu degetele de la picioare, ca va dansa cu ploaia in cea mai salbatica furtuna.

Speriata de multimea zgomotoasa, ce pusese deasupra mea o lupa prin care ochi flamanzi ma priveau, in timp ce valuri de  saliva se scurgeau printre coltii dezveliti intr-un suras perfid al multimii, am alergat spre interiorul strain de mine, pustiit de orice simtire, toate candva amputate, prin legea nescrisa a masei. Alergam prin intuneric, ridicandu-ma degraba de pe podeaua umeda de fiecare data cand  vreun obiect pe care nu aveam timp sa il descifrez in minte, imi statea in cale, impiedicandu-ma in alergarea mea. Nu stiu cum am cazut la un moment dat printr-un tunel ce parea ca nu se mai termina, un tunel ce duhnea a fum si cadavru, a alchool si margaritar. M-am trezit la un moment dat izbindu-ma de  o podea din lemn, roasa de carii, intr-o incapere cu pereti rosii, impodobiti cu tablouri cu rame din lemn, masive, impunatoare, invechite. Camera era luminata de un candelabru cu becuri din care iesea o lumina galbuie, dar suficient de puternica pentru a lumina ramele, unele vopsite in auriu, altele doar lacuite. Priveam tablouri vechi, aproape sterse unele dintre ele. Fiecare tablou imi parea o lume de mult apussa, un vis, un vis pe care l-am visat candva…cu mult timp in urma, mult prea mult timp in urma…ca sa imi trezeasca vreun sentiment in sufletul amortit in modernitatea lumii actuale.

Deodata ma cuprinde frigul. Camera parea sa devina din ce in ce mai mare, iar eu ramaneam un punct in mijlocui imensului vid in care domnea frigul ce imi inghetase oasele. Era mai mult decat o stare, era conditia insasi, alterata, indepartata de obiectul ei.Am cazut in ghenunci pe podeaua din lemn si mi-am cuprins corpul cu mainile, ca intr-o imbratisare de ramas bun, strangandu-mi pleoapele pana stelute aurii si-au facut aparitia pe fundalul negru din spatele lor. Un firicel de caldura s-a nascut atunci inexplicabil in toracele meu, ca o floare fragila si a continuat sa creasca, sa se raspandeasca prin vene, incalzind muschii, oasele, codul…

Stateam in ghenunchi pe podeaua din lemn, neindraznind sa deschid ochii. Era cald.

 

Cat reusim sa ne cunoastem?


Ne intalnim adesea pe cararile vietii fara sa avem habar unii de altii. Ne observam…in graba si apoi ne indepartam cu pasi repezi sau aruncand inapoi o rivire counfuza. Abia daca ne mai amintim chipurile dupa cateva minute. Ne reintalnim uneori in vise jucand alte roluri.

Cat reusim oare sa ne conoastem in scurtul timp ce ne este alocat sa ne vedem, sa ne vorbim…? Nu reusim sa cunoastem decat ce vrem sa cunoastem la fiecare persona cu care intram in contact, nu reusim decat sa ne vedem pe noi in acea imagine pe care fie o iubim, fie o uram, oricum o judecam…ne judecam.

 

ce ascult azi la ora 20:24 ❤

#Declaratie


Nu te-am cautat nici o data. Stiam insa ca esti acolo, undeva. Stiam ca o sa ma cauti intr-o zi si o sa ma trezesti la o alta viata…poate mai buna, poate mai rea, caci am auzit ca dragostea doare. Aveam sa fiu eu pana atunci, puteam sa ma joc si sa cant, sa nu-mi pese. Puteam sa visez la tine fara ati atribui un chip, asta m-a scutea de falsa iubire, de atasamentul nociv…

Nu am visat nici o data printi din basme sau moderni. Nu aveam un gen anume in minte. Lucrul acesta e riscant pentru ca poti sa iti pierzi capul intorcandu-l intr-una dupa stereotipuri. Stiam ca nu te pot gasi daca te caut in tot ce imi iese in cale. Nici nu te-am asteptat. Doar ti-am simtit prezenta in esenta si atat.

M-am indragostit de momente pe care nici nu le traisem inca, dar care existau acolo undeva…iar ecoul lor a ajuns la mine fara sa-l chem, doar asa…sa imi dea o speranta. M-am indragostit de tine fara sa stiu si a inceput sa ma doara fara a avea inca vre-o rana.

M-ai gasit dupa ce incepusem sa fac primii pasi spre viata ce avea sa ma defineasca, in timp. Desi stiam ca tu esti, nu am vrut sa intervin agresiv in drumul tau, sa te fortez sa alegi, sa ma alegi. Simteam ca o sa te prinzi tu, in cele din urma.

Nici acum nu iti cer nimic, doar stii ca-s acolo in caz ca o sa iti fie teama vreodata. Iubirea nu inseamna atasament nociv, dependenta, nici responsabilitate prestabilita, nu-i un contract. Iubirea e vie in noi…prin noi, chiar daca uneori avem indoieli. Ea nu se explica pe sine, exista si atat. Stim asta, ne-am dovedit-o de atatea ori.