Joi


Am intrat în poveste înainte să hotărâm cine va câştiga şi cine va pierde. Încrezători în puterea pe care o aveam unul asupra celuilalt, am crezut fiecare despre sine că este învingător şi am sfârşit prin a pierde amândoi…pentru început o prietenie.

Pierduţi în aparenţe, preconcepţii şi cu buzunarele pline de brutalitate ne-am dramatizat călătoria, şi aşa destul de scurtă, pe acelas drum. Ne-am grăbit să ne judecăm în loc să ne vindecăm unul pe celălalt. Ne-am pierdut în impresii şi ne-am etalat unul în faţa celuilalt măştile fricii.

Fiecare am crezut că deţinem controlul, dar priveam prin fereastre diferite acelas peisaj, pe care dacă-l privesc acum, prin fereastra maturităţii, îmi pare cu totul diferit de ce credeam amândoi. Un deşert în mijlocul celui mai secetos sezon. Ne-am crezut grădinari şi ne-am contrazis în legătură cu ce soiuri de plante să plantăm şi am uitat cu desăvârşire că locul este sterp. Puteam măcar să facem dansul ploii.

Prin tine, mi s-a confirmat că opusele se atrag, dar pentru a se distruge. Apoi, cu lecţia învăţată mi-am croit un drum diferit de ce credeam până atunci că vreau de la mine. Să nu crezi că nu te-am auzit când mă strigai în interiorul tău. Am tăcut însă, pentru că ştiam că mai ai multe de învăţat, dar nu de la mine.

Reclame

Cine vine odată cu tomana? SuperBlog.


21105818_1442247362526045_5714960763704703932_n

Cine vine odată cu tomana? SuperBlog.

SuperBlog a reprezentat pentru mine o experiență ce mi-a pus la grea încercare, în primul rând, aprecierea deadline-urilor. Aș putea spune că m-a calit în sensul acesta și……Nici de data asta nu m-am putut abține și iată-mă în competiție.

Să cadă frunzele, să sporească inspirația! Bun venit toamnă!

dsc5038_2New_hampshire_in_autumn

Gheare și Colți


Uitându-mă în spate, nu îmi venea să cred că străbătuserăm tot drumul acela. Am sorbit ultimele picături de apă din sticla mea. Peste tot în jur vântul, din ce în ce mai puternic, agita particulele de nisp învăluind drumul de ţară într-un fel de ceaţă gălbuie. Catunia se așezase lângă o piatră şi încercă să se cureţe. O priveam supărată. Aş fi vrut să merg să îi spun câteva cuvinte, dar ştiind că mă va ignora aşa cum obişnuieşte mi-am păstrat furia pentru mine şi mi-am căutat o piatră în spatele căreia să mă aşez. Am adormit greu, căci îngrijorarea nu-mi dădea pace.
Provizii mai erau puţine, cel puţin pentru mine, deşi, având în vedere uscăciunea locului nu ştiu dacă Catunia se va descurca mai bine, iar apa se terminase. Dacă nu găseam cât mai curând un izvor nu ştiu cum aveam să supravieţuim, având în vedere că următoarea aşezare umană era situată la o distanţă cel puţin egală cu cea pe care o străbătuserăm deja.

Primele raze ale dimineţii îmi fuseseră blocate de umbra Catuniei, care urcată în vârful pietrei înalte lângă care dormeam, cerceta zarea. Nu mi-a spus nimic. S-a uitat dezinteresată la mine, apoi a pornit pe drumul spre munte. Mergeam la câţiva paşi în urma ei. Mă enerva liniştea aia care ne despărţea, iar mişcarea cozii ei lungi începuse să mă irite. Uneori aveam senzaţia că o făcea intenţionat. Parcă uita că avem acelas scop. Că suntem în aceeaşi situaţie şi că trebuie să găsim ÎMPREUNĂ o modalitate de a reuşi.

Fugisem din est datorită conflictelor. Haitele deveniseră tot mai agresive. Dogii reuşiseră să cucerească o bună parte din teritoriu, iar ghiarele păreau să nu mai fie în deajuns. Îi spusesem Catuniei că am nişte cunoştinţe în munţi care ne-ar putea ajuta. Regatul Corbinilor era unul respectat şi nimeni nu l-ar fi atacat pentru că şansele de a-l învinge erau foarte mici, în primul rând, având în vedere inegalitatea de forţe. Corbinii luptau în aer şi erau foarte rapizi şi iscusiţi. Ajungeau la înălţimi la care nici ce-a mai modernă săgeata nu ar fi ajuns.

Catunia îşi caută hrana. Eu mai aveam un sandwish cu unt pregătit de doamna Mew. Vântul puternic îmi biciuia faţa. Era aproape ora 11. Speram să găsim cât mai curând un izvor.

Albi. Negri. Galbeni.


 Nori grei se adună peste turnurile castelului meu. Deși zidurile sunt masive, câțiva fluturi s-au strecurat înăuntru vestind primăvara. AH! Ce iarnă grea am trăit. Privesc cerul. Norii ăștia vor spăla funinginea și praful, iar pământul însetat v-a absorbi fiecare picătură de viață. Pe străzi, câteva capre își fac de cap, dintr-un copac în altul sărind. Au mâncat și frunzele trandafirului japonez ce abia se mai ținea în rădăcină lângă fântâna veche, secată.

Simt cum aerul greu se rarefiază ușor, ușor. Dacă mă concentrez, pot auzi în depărtare râul, ce, cu susurul lui firav, șoptește ceva pădurii de brazi. Oare ce oră o fi? Nu am mai auzit de ceva timp marele ceas. Este posibil ca, plictisit de încăpățânarea mea copilărească, timpul să fi plecat și acum sunt în afara însăși existenței. MINUNE!

Acum, dacă tot m-a eliberat din moarte, îmi voi crea un propriu univers. Un univers în afara timpului, după legile mele scrise. Să nu mai zică cineva că n-a știut. Având în vedere faptul că verde și galben sunt culorile mele preferate, voi face universul meu o grădină în mijlocul căreia voi planta o floare a soarelui. Voi crește fluturi și viermi de mătase(defapt, aceștia vor fi singurii viermi care vor putea vedea lumina zilei aici) și pisici. Albe, negre, albastre. În universul meu va fi mereu primăvară. Și toți se vor bucură. Chiar și eu îmi voi da jos coroana asta de sârmă și îmi voi pune una din mărgăritar. Le voi porunci trandafirilor să își crească spini puternici pe care să-i urce cât mai sus pe zidurile castelului și de va fi mișcare în zare, să-mi raporteze îndată.

Voi construi grădinițe unde copii se vor juca și universități unde vor învăța legile naturii. Vom planta cânepă și vom purta haine de in. Cu toții vom fi fericiți. Și albi și negri și galbeni. 

 

Ia-le tu pe toate!


Azi ne-am întâlnit pe un vârf de munte. Eu şi gândul meu dintâi, azi. Privim în gol, tăcuţi. Simt cum, din când în când, mă priveşte cu coada ochiului. Ştiu la ce se gândeşte, doar este gândul meu, dar, ca o rândunică ce nu îşi recunoaşte puii după ce aceştia au fost pătaţi de mirosul unei atingeri străine, nici eu îl recunosc, căci, poartă amprentă străină.

Am senzaţia că propriile gânduri mă înşală de la un timp, cu tine. Tot încerc să le adun la un loc, să le şcolesc, înainte de a le lăsa libere în lume, dar cumva…tot îmi scapă câte unul…care apoi le corupe pe toate celelalte. Ah…mă lupt cu morile de vânt ca Don Quijote.

De ce a trebuit să îmi iei şi primul gând? Nu ţi-au ajuns toate celelalte?

Gândul continuă să mă privească tăcut. Simt că se apropie şi alte gânduri. Multe alte gânduri. Cum ne-au găsit? Nu le aud, le simt. Le simt cum îşi dau coate şi aproape încep să râdă. Să râdă de mine.  Azi trebuie să le pun la punct! Dar dacă totuşi nu o să reuşesc?! ȘTIU! Le trimit pe toate la tine. Oricum, de mult nu-mi mai aparţin cu adevărat. Îmi creez eu altele noi. O să le educ să iubească natura şi orice este inofensiv. O să le cresc armură foarte rezistentă şi săbii de oţel , în caz că se mai gândească cineva să-mi sară în grădină. Iar zidurile o sa le împodobesc cu trandafiri spinoşi. O frumuseţe!

jjk

Bieţii naivi, bieţii nebuni…


paradă fac, în chip de zâne

lascivele exotice urbane

în faţa ochilor flămânzi,

de vid şi goliciune.

ah…însetaţi sunt de nimicul

conturat în forme care mai de care

umplute cu reziduuri din cămară

vii să pară.

dar ei nu ştiu ce viclenie

se ascune sub masca, toat-un zâmbet,

a muzelor ce se adună

dansând nebune şi cântând descântec,

iar vraja lor, la miezul nopţii

poartă spre abis flămânzii ochi

de rotunjimi, arome şi aluzii.

bieţii naivi, bieţii nătângi…

jertfindu-şi viaţa pe altarul nopţii

seduşi de promisiunea unei iluzii…

bieţii naivi, bieţii nebuni…

jjk